Această fotografie mă amuză şi mă intrigă deopotrivă. Că Dali a fost un geniu al spectacolului este deja un lucru ştiut şi dovedit , dar descopăr din ce în ce mai multe dovezi ce susţin această ipostază a unuia dintre cei mai fascinanţi pictori.
Archives de Catégorie: Uncategorized
Amos Oz în dialog cu Gabriel Liiceanu
L- am considerat întotdeauna pe Liiceanu un om al dialogului ,dar mi-a dat întotdeauna impresia că se angajează mai degrabă într-un monolog de o voluptate intimă şi că cealaltă voce este o simplă himeră. Se comportă ca şi cum ar cunoaşte răspunsurile înainte de a le primi , mereu aureolat de acest mister al cuvântului fidel. Dialogul dintre G. Liiceanu şi scriitorul israelian Amos Oz , eveniment cultural de marcă în România m-a făcut pur şi simplu fericită! Trebuie să deschizi » uşa interzisă » pentru a descoperi particularităţile lumii sale iar personalităţile de pe scena Ateneului Roman mi-au părut complementare, strălucirea izvorând din sunetele viorii lui Alexandru Tomescu ce l-a adus în scenă pe Bach ( preferatul meu şi al lui Cioran, cu muzica sa »născătoare de divinitate ») . Amos Oz a fost simplu şi genial, cu un simt al umorului fin şi s-a bucurat de un auditoriu cuminte şi loial. Când Liiceanu i-a spus că există câteva categorii de oameni cu care nu se poate dialoga (clerici, iubitori de adevăr, proşti care se cred deştepţi, mincinoşi, fanatici ) Amos Oz l-a întrebat »Cine mai rămâne? » iar răspunsul lui Liiceanu a fost »Noi doi. » Dar Liiceanu a invocat un alt spirit , l-a adus pe scenă şi am simţit imediat că va apărea când a spus aproximatix aşa : »Un scriitor roman a scris despre fanatism. Se consideră fanatic în tinereţe, la bătrâneşte îşi renega această pornire… » . Mi-am dat seama că este vorba de Cioran şi ce exaltare a fiinţei m-a surprins auzindu-i numele.
S-au remarcat figuri precum Mircea Cărtărescu ( din care Liiceanu a citat spre deliciul auditoriului ), Alex. Stefănescu , Ana Blandiana, Oana Pellea, etc. Intr-un dialog de o simplitate a zeilor, Liiceanu îi pune întrebări lui Amos Oz, îl provoacă, îi mulţumeste, îl completează. Doi »sfinţi tineri ».
»Căsătoria lui Hitler cu Eva Braun a avut loc cu câteva ore înainte de sinucidere. A fost chemat în grabă un funcţionar care le-a pus fiecăruia, pe rând, întrebarea regulamentară: »Sunteţi arian? ». Au răspuns afirmativ. Dacă Hitler ar fi spus »Nu », răspunsul lui ar fi fost cel mai extraordinar din Istorie. » Emil Cioran, Caiete II
Toată lumea ştie că eu sunt Dali !
»De obicei scriitorii îşi scriu memoriile după ce au trăit , spre sfârşitul vieţii… Mie mi s-a părut mai inteligent să-mi scriu mai întâi memoriile, apoi să le trăiesc”, a scris Dali. La o citire mai atentă a blogului meu , aceasta pare mai degrabă un blog dalinian ( de la interviul acordat de Divinul ( care aş putea jura că s-a întâmplat, poate intr-un soi de reverie ) până la informaţii precise , culese de la cei care l-au cunoscut, termen generic şi abstract, cred că Dali nu se cunoastea nici el .) Eram intr-o zi caldă de vară, undeva prin iunie , atunci când nu puteam stinge canicula ce mă chinuia decât cu racoarea unor rafturi de cărţi, la biblioteca şcolii. Făcând o mică inspecţie şi căutând nişte cărţi sau aşteptând să fiu găsită de nişte cărţi am găsit-o . A căzut de pe un raft: Am luat-o cu grijă de jos ( sau cum spune Ana Blandiana De câte ori nu mi s-a întâmplat/ Să descopăr /Suflete goale în iarbă trăgând să moară. /Le luam cu grijă în palmă) şi am citit titlul. A, nu… mai întâi am văzut coperta, pe care domneau nişte mustăţi lungi, ce-i drept amuzante, dar dintr-o perspectivă extrem de spirituală. Apoi, am citit titlul : »Jurnalui unui geniu » – Salvador Dali. Am răsfoit cartea şi am luat-o acasă. Am citit-o de mai mult de 150 de ori. Cred că am învăţat-o ! O purtam în geantă, la şcoală sau în excursii. A fost cea mai bună prietenă a mea pentru mai mult de un an . M-am despărţit suferind de ea, dar în curând o să ne întâlnim din nou şi o să ne cunoaştem pentru a ….151 oară !
P.S : Recomandare : »Jurnalui unui geniu »- Salvador Dali.
Invitaţie la poezie.
Vă invit la poezie,poezie de Ileana Mălăncioiu ! Luaţi şi citiţi.
»Mă-nțelesesem bine cu călăul
execuția trebuia să aibă loc în zori
și fiindcă mergeam fără împotrivire
urma să fie aduse și flori.
Mai urma fără-ndoială să nu se știe
întrucât eram vinovată
fiindcă fusesem de acord să mor
înainte de a fi condamnată.
Ca să simt durerea cât mai puțin
își ascuțise toată ziua cuțitele
și le trecea prin foc în fața mea
ca atunci când înjunghia vitele.
Apoi, fiindcă nu putuse dormi
pentru orice fel de-ntâmplare
se pregătise să-mi țină tot el
o cuvântare.
În zori s-a apropiat tremurând tot
ținea în mâini buchetul pregătit
ia florile, mi-a spus, am uitat să aduc cuțitele
dar o să fie totuși ca și cum ai murit. » (Pact)
»Voi muri şi nu voi şti absolut nimic despre moartea mea,
Aşa cum despre naşterea mea nu ştiu absolut nimic,
Am deschis ochii am plâns şi am râs şi am plâns
Îi voi închide şi nu voi avea ce să zic.
Şi totuşi moartea nu este un lucru real,
Mai real decât naşterea, poate, Simt sufletul ridicându-se-ncet ca pe-o culme Peste golul în care va-ncepe să-noate.Calcă pe trepte de aer tot mai rare,
E din ce în ce mai departe de trup, Aud încheieturile scărilor cum trosnesc Dar nu mă mai tem că se rup.Cât se mai poate cădea din această vale
În care nimeni nu mai poate trăi altfel Decât anume pentru trupul său Şi nici măcar pentru el? » ( Acord final )»Încă un om îşi duce crucea-n spate Senin de parcă-ar duce-un sac la moară Şi toţi îl urmărim cum intră-n cimitir Şi nimeni nu se-nfioară
Că şi-a scris singur numele pe piatră
Şi că-şi va însemna cu ea pământul verde Abia plătit de parcă i-ar fi teamă Că altfel în curând l-ar putea pierde.Deşi acesta pare-atât de sigur,
Încă un om senin de tot apucă Spre locul lui ducând în spate crucea Pe care toată viaţa a învăţat s-o ducă. » (Seninătate)»Întreg oraşul era plin de morţi, Ieşiseră pe strada principală Aşa-mbrăcaţi în hainele de gală Pe care cît eşti viu nu prea le porţi.
Treceau rîzînd şi nu-i puteam opri,
Păreau că nu mai înţeleg deloc Că sînt prea mulţi şi nu mai este loc Şi pentru cei care mai sîntem vii.Ne-nfricoşa grozav fantasticul delir,
Dar stam şi ne uitam uimiţi, ca la paradă, Căci fiecare-aveam pe cineva pe stradă Şi n-am fi vrut să fie închis în cimitir. » ( Coşmar )Sunt totul ?
Am ascultat poezia următoare undeva pe Tvr, recitată minunat . A fost dragoste la prima auzire, o poezie pe care ulterior am reţinut-o , pe care o recitesc mereu şi care mereu mi se pare alta. Câteva rânduri sunt ca o carte, nu poţi fi la fel atunci când o reciteşti, eşti altul , eşti schimbat. Citesc de cinci ori poezia, dar nu e o singură poezie, sunt cinci poezii diferite la fel cum şi eu sunt mereu alta, mereu alt cititor…
»Sunt totul dar nu sunt nici pe departe perfect merg pe viață ca pe o bicicletă, cu spițele rupte, roțile ovalizate cauciucurile desumflate mulțumesc din suflet că tu accepți această viteză. sunt cel mai frumos vers scos la împerechere sunt alfa pentru trotuare, vrăbii, iubite, fandări, mansarde, luni de mai și de iunie sunt sensul despărțirilor duse, cu demnitate, până la capăt ale iubitelor mele de ele însele sunt șchiopătatul impresionant al dragostei aruncatul zvâcnit în piscină a primelor biete cuvinte clanțănitul dinților de când ne e frig doamne, de când ne e frig. îți mulțumesc că îți este frig și ție, chiar poate mai frig decât mie. sunt întoarcerea fără sens, la mine această structură de metal și nituri o biată dar eficientă mașinărie. sunt pierderea minții agrafei de birou, a boldului, a capselor care încearcă să facă ordine în amintiri sunt cutia de chibrituri, care rezolvă tot. tot care sunt eu, și îți mulțumesc că ai acceptat tacit să fii nimic. tu ești cel mai frumos nimic pe care l-am văzut vreodată, care trimiți furtuna pe mări, cutremurele pe pământ, de sticlă, de porțelan ploaia pe câmpurile lungi și strâmbe tu care mă faci un tot foarte rotund. eu sunt totul alcătuit din vorbe de nisip, din prăpastii, din cerneluri invizibile tu ești perechea mea fantastică, te rog mai stai nimicule puternic, superwoman, cat-woman, ioana d’arc am nevoie de tine, de dragostea ta, de asigurarea atât de prețioasă că eu sunt totul. » Bogdan O. Popescu P. S: Puţine suflete mai citesc poezie , puţine suflete mai simt că intre ele şi cărţi apare o magie ce le leagă ca o frânghie pe care nu o poţi rupe nici atunci când termini poezia. Aici e secretul : fiecare poezie ne leagă de cuvinte. Am observat cititori blazaţi, ce se aruncă în romane ( mari sau mărunte) şi le termină cu dureri de cap. Nu că nu le-ar fi plăcut, reţin unele idei, dar sunt obosiţi şi plictisiţi. Nu păstrează nimic din carte, nu lasă nimic în ea. Mie îmi place să îmi las sufletul şi un semn de carte.
Perfume: The story of a murderer
Recomandare : Perfume: The story of a murderer
Jean-Baptiste Grenouille (Ben Whishaw) s-a născut în 1744 cu un har impresionant: mirosul . Simţul său hiperdezvoltat îl călăuzeşte pe toată durata vieţii sale . Acesta duce o viaţă mizerabilă până când se angajează ca ucenic la un maestru parfumier din Paris:Giuseppe Baldini (Dustin Hoffman). El reuşeşte să descopere diferite tehnici de prelucrare a parfumului şi porneşte intr-o căutare nebună a parfumului ideal. Atunci, începe să ucidă femei pentru a le fura mireasma.
Puteţi vedea trailer-ul aici.
Chitara lui F. Garcia Lorca
»Începe plânsul chitarei.
Se sparg cupele arborilor pline cu dimineata.
începe plânsul chitarei.
E inutil s-o faci sa taca.
Plânge monoton cum plânge apa, cum plânge vântul peste zapada.
E cu neputinta s-o faci sa taca.
Plânge lucrurile pierdute departe.
Nisipul din Sudul fierbinte
visând camelii albe.
Plânge sageata fara tinta amurgul fara zori
si prima pasare
moarta în ramuri.
O, chitara! Inima ranita de cele cinci sabii. » Federico Garcia Lorca
Mireille Mathieu
De parcă nu era suficient că limba franceză este atât de fluidă şi proaspătă ca o zi de primăvară cu flori albe, Mireille Mathieu cu vocea sa de cristal şlefuit până la perfecţiune o aduce intr-un punct apoteotic. Am făcut o selecţie ! Audiţie plăcută 🙂
3. Toi et moi
7. On ne vit pas sans se dire adieu
»Călătoresc în ochii tăi »
Să te iubesc
»Nu vreau decât să te iubesc
O furtună umple valea
Un peşte râul
Te-am făcut pe măsura singurătăţii mele
Lumea întreagă să ne ascundem
Zile şi nopţi să ne înţelegem
Să nu-ţi mai citesc în ochi
Decât ceea ce gândesc despre tine
Şi de-o lume care să-ţi semene
Şi zile şi nopţi rânduite de pleoapele tale. » Paul Eluard
Nimeni nu mă poate cunoaşte »Nimeni nu mă poate cunoaşte mai bine ca tine. Ochii tăi în care dormim Amândoi Au făurit luminilor mele-omeneşti O soartă mai bună decât nopţilor lunii. Ochii tăi în care călătoresc Au dat gesturilor făcute de drumuri Un sens desprins de pământ. În ochii tăi – cei ce ne-arată Nesfârşita noastră singurătate Nu mai sunt ce credeam că sunt. Nimeni nu te poate cunoaşte Mai bine ca mine. » Paul Eluard
L'univers despinian 