»Ce vezi, ridică la rangul de vedenie; ce auzi, la nivelul muzicii. Căci: în sine, nimic nu este. Vibraţiile noastre constituiesc lumea; destinderile simţurilor, pauzele ei. » Emil Cioran

Muzica , in special cea clasica capata caracter providential odata cu trecerea prin portile unei alte sfere existentiale. Sa ascultam si sa ne amintim.

Claude DebussyReverie

Tchaikovsky – violin concerto

Mozart- Requiem

Publicités

Strainul lui Camus | L’Étranger de Camus

Citind poezia Pact de Ileana Malancioiu, îmi fuge gândul instinctiv la Străinul lui Camus. Poate aceeaşi resemnare în faţa morţii desigur nu atât de aberantă şi inutilă ca în cazul lui Camus căci în fine despre ce vorbim? Un pierzător în faţa destinului pe care Camus nu se chinuie să acopere dimpotrivă îl demascheaza. Ce ne poate oferi acest personaj care începe mărturisirea cu  »Azi a murit mama. Sau poate ieri, nu ştiu. » Poate este sechestrat între două tendinţe dar nu, Mersault , un nume care nu spune prea multe, este categoric un resemnat în faţa unei lupte care nu există. în faţa morţii mamei , el pare dezamăgit că va lipsi de la serviciu şi asta îl va înfuria pe şeful sau, acceptă cererea în căsătorie a iubitei spunandu-i sincer că îi este indiferent dacă este ea sau alta şi că la fel ca multe alte aspecte ale vieţii, căsătoria nu este importantă. Avem de a face cu un personaj care nu simte, nu vede, nu îşi doreşti, un absurd întunecat ce îl absoarbe până la moarte. Mersault ucide un bărbat şi tace, nu se apară căci nu este vorba neapărat de dorinţa de a muri ci de oboseală de a mai trăi.

Aşadar, personajul cheie a lui Camus este un străin atât în raport cu tot ceea ce îi poate oferi această lume cât şi în raport cu el însuşi, un diletant, un hotărât să îndure cu o voluptate secretă toate palpitaţiile pe care lumea i le ofer că şi cum nu le-ar merita sau pur şi simplu nu fost menite să fie ale lui. Pentru Străin, Camus nu dilată limbajul, dimpotrivă îl subţiază până la transparenţă încât ajungi să întrebi unde este fascinaţia? Răspunsul este simplu: în oglinda în care ne privim .

Cioran

‎ »Când, furios că te-ai obişnuit prea mult cu tine însuţi, începi să te deteşti, îţi dai imediat seama că e mai rău ca înainte, că a te urî întăreşte şi mai mult legăturile cu tine însuţi. »

‎ »Acelaşi sentiment de neapartenenţă, de joc inutil, oriunde aş merge: mă prefac că mă interesez de ceva de care nu-mi pasă deloc, mă agit din automatism sau milă, fără să particip vreodată, fără să fiu vreodată prezenţă undeva. Ceea ce mă atrage se găseşte altundeva, şi acest altundeva nu ştiu ce înseamnă. »

Emil Cioran, Despre neajunsul de a te fi născut

 

 »Pereţii ei de nostalgii »

În spatele casei melancolice putem observa

un buldozer care trage cu frânghii de sentimente

casa în trecut. Pereţii ei de nostalgii,

plafonul din regrete şi podeaua din remuşcări

sunt smulse într-un trecut imemorial cu o forţă demnă

de o cauză mai bună. Dar ea rămâne casa

melancolică, făcută din stinghii ca un apus de soare

din piloni ca dimineţile înlăcrimate şi din grinzi

ca suspinurile. Curtea casei melancolice conţine umbre

de persoane trecute, un leagăn sculptat în

amintire şi alei pentru paşii întorşi la fiinţa

dragă. Pietrişul casei melancolice este mărunţit

fin de un mal du siecle, iarba creşte ca imaginile visului într-un coşmar de dor, iar boschetele

sunt tunse precum persoana dorită în timpul satisfacerii

depline a serviciului militar. Deschide, deschide

fereastra

pentru ca şuvoiul nostalgiilor să inunde

piscina părăsită

Ici, acolo, câte un canar…

Ion Stratan, Casa melancolică

Despre infern

Recunosc, l-am citit pe Sartre abia atunci cand am citit in caietele lui Cioran despre personalitatea sa aparte, total opusa celor predominante la acea vreme si pentru ca nu indrazneam sa refuz o recomandare a scriitorului roman. Desi nu am fost o mare cititoare de piese de teatru, Sartre m-a convins de la inceput ca nimic nu este mai sincer decat un dialog, fara brodari ce dilata sentimentele. Totul este clar si mai dramatic, mai simplu deci mai zguduitor. Pentru Cioran, faptul ca Sartre a refuzat Premiul Nobel a fost o confirmarea a fiintei sale cu totul speciale, ce nu denota o apoteoza a modestiei ci o pozitie a sa pe care o adopta luand in calcul ceea ce ii ofera acest premiul si ceea ce el nu ii putea oferi inapoi. Inainte de a se afisa lista ce cuprindea castigatorii, Sartre a trimis o scrisoare in care explica de ce nu isi doreste sa fie astfel incununat.

Domnule Secretar,

După anumite informații de care am luat cunoștință astăzi, aș avea anul acesta unele șanse să obțin premiul Nobel. Deși ar fi prezumțios să mă pronunț asupra unui vot înainte ca el să aibă loc, îmi iau libertatea de a vă scrie pentru a risipi sau a evita o neînțelegere. Vă asigur mai întâi, Domnule secretar, de profunda mea stimă pentru academia suedeză și premiul cu care ea a onorat atâția scriitori. Cu toate acestea, din niște motive care îmi aparțin și din altele care sunt mai obiective, doresc să nu figurez pe lista laureaților posibili, și nu pot și nici nu vreau, nici în 1964, nici mai târziu, să accept această distincție onorifică.
Vă rog, Domnule secretar, să acceptați scuzele mele și să credeți în înalta considerație pe care v-o port,
J.-P. Sartre

Scrisoarea nu   a fost deschisa, asadar pe 22 octombrie 1964, Academia anunta : „Premiul Nobel din acest an a fost atribuit scriitorului francez Jean-Paul Sartre pentru opera sa care, prin spiritul de libertate și prin căutarea adevărului pe care le reprezintă, a exercitat o vastă influență asupra epocii noastre. » Sartre s-a vazut obligat sa mai trimita o scrisoare in care a motiveze alegerea sa . »

 »Motivele personale sunt următoarele: refuzul meu nu e un act improvizat. Am refuzat întotdeauna distincțiile oficiale. După război, în 1945, când mi s-a propus legiunea de onoare, am refuzat deși aveam prieteni care erau în guvern. La fel, n-am dorit niciodată să intru în Collège de France așa cum mi-au sugerat unii dintre prietenii mei. (…) Nu e același lucru dacă semnez Jean-Paul Sartre sau dacă semnez Jean-Paul Sartre laureat al premiului Nobel. (…) Un scriitor trebuie să refuze să se lase transformat în instituție, chiar dacă acest lucru are loc sub formele cele mai onorabile, cum este cazul acum. »

Ma intorc la teatru,  »Huis Clos »/  »Cu usile inchise » mi-a devenit preferata . Ideea de iad terestru ce se desprinde fara efort din acesta opera este sumblima in esenta, iar ierarhizarea celor doua iaduri, iadul terestru si cel subteran este justa . Ines, Estelle si Garcin isi traiesc iadul dupa moarte, un iad mai suportabil decat cel terestru. Scriitorul avanseaza ideea ca desi pe parcursul existentei ne temem de iad si traim cu aceasta  viitoare judecata si separare : in rai si iad, competitia este castigata inainte de a incepe, este planuita pe ascuns de un demon ce ne insumeaza toata actiunile. Dupa ce incearca sa supravietuiasca in spatiul ce reprezinta iadul,  concluzia este fixata de Garcin  »Asadar asta e infernul. Nu as fi crezuit niciodata. Va mai aduceti aminte. Smoala, focul..  Ah! Ce gluma ! Nu e nevoie de smoala: infernul este intotdeauna ceilalti. » Fiecare dintre cele trei personaje dusese pe pamant o existenta mizera , condusa pe principii animalice,  adanc sfasiate de lipsa de sentimente . Nu pot trai in aceeasi incapere deoarece sentimentul de culpabilitate ii inghesuie, ii sufoca. Trei suflete chinuite de trecut si de  regretele pe care acesta le implica e prea mult ! Incet isi dau seama ca infernul este tesut de mainile lor, din temerile lor , din ura lor pentru ceilalati si invers. Infernul nu exista, este creat de noi si de ceilalti . Dar un lucru este cert , smoala si focul sunt mai suportabile decat ura si repulsia pe care ceilalati le pot arunca spre noi, decat trecutul cu armele sale invincibile, decat ego-ul care cere mereu sa se identifice cu ceva si care moare de foame nefiind hranit decat cu propriile frustrari.

Pentru cel mai bun prieten.

 »Aşadar azi este ziua mea. Aşa, să trecem mai departe. » în acest mod sărbătorea Emil Cioran ziua sa de naştere intr-unul dintre anii când se afla la Paris. încă de la început, am putea observa că avem de a face cu un om terminat, de un pesimism dus până la paroxism, dar ştim sau ar trebui să ştim că aparenţele sunt cele mai de temut arme ale fiecărei fiinţe. Astăzi, 8 aprilie, Emil Cioran şi-ar fi sărbătorit ziua de naştere, dar deja mutat pe o stea, nu pot decât să sper că privirile angelice şi trufaşe, blazate dar încă însetate îşi mai trimit săgeţi către lumea materială. De unde să încep , deci? Emil Cioran şi-a dezvoltat, fără intenţie, un cult al personaliatii devenind încă de pe atunci o fascinaţie atât pentru lumea culturală franceză cât şi pentru spaţiul cultural românesc, adânc sfâşiat de tendinţele comuniste ce nu numai că au acaparat cultura cu tentaculele lor înveninate, dar au şi distrus-o.

La 21 de ani, Emil Cioran se considera  »specialist în problema morţii » iar lucrarea sa  » Pe culmile disperării » te alimentează cu furie, care deşi te conduce spre o stare de linişte spirituală absolută, îşi cere raspalata, la fel ca orice pact diavolicesc. Alături de această carte, pe Emil Cioran îl mai poţi întâlni în  »Cartea amăgirilor »,  »Amurgul gândurilor »,  » Silogismele amărăciunii »,  » îndreptar pătimaş  », etc. Favoritele mele rămân de departe caietele sale, unde Cioran îşi adună supărările, frustrarile, vorbind parcă din afara sa despre un Cioran distinct, resemnat în faţa caruselului vieţii care îl învârte până la ataraxie şi care din când în când îl aruncă pe un mal al indiferenţei. Ceea ce mă surprinde pe mine la Cioran este inevitabila forţă de a spera, pe care în aceste circumstanţe i-aş fi negat-o, dar Cioran este un om al surprizei nu atât prin calităţile sale multiple cât prin lumina sa ascunsă, pe care nu aş fi ghicit-o niciodată.  »Scrisori către cei de-acasă » este o carte în care, scriitorul, judecător suprem în operele sale, apare umanizat, învins, mai resemnat ca oricând. Comparativ cu caietele, Cioran devine mai blând, pentru că în raport cu el însuşi este neiertător şi aspru, dar devine mai tandru pus faţă în faţă cu prietenii, familia şi capcanele pe care adesea viaţa le pune asemenea unui profesor înţelept ce nu vrea să părăsească niciodată catedra.

Emil Cioran şi-ar fi putut reproşa orice , dar nu că nu şi-a urmat fără îndoială glăsuirea inimii, nefiind influenţat de tendintele unei societăţi ce suferea de lipsă de scrupule. A scris în Le Monde şi Le Figaro , cele mai importante ziare de atunci şi de acum, însă nu a considerat asta un privilegiu. Să scrie pentru a fi citit în acest mod îl obosea şi îl denigra în proprii săi ochi. Nu a dorit să lege o relaţie cu Camus în pofida faptului că scriitorul francez era unul dintre cel mai influenţi oameni culturali şi politici la acea vreme. şi-a declarat dezgustul pentru sfaturile lui Camus în interviul oferit lui Gabriel Liiceanu , considerandu-le o jignire . Nu a vrut niciodată să placă în mod special cuiva, nici măcar cititorilor. Cioran scria pentru el şi foarte rara conştientiza că în el trăiam noi toţi, noi cei mulţi care ne recunoaştem şi acum în cuvintele sale.
îmi amintesc de vorbele lui Nichita Stanescu :  » Auzi, bă, Gore, ei o să rămână nişte ziarişti toată viaţa, noi o să rămânem poeţi toată moartea. » La fel şi Cioran. Pentru mine, Va rămâne un scriitor toată moartea, cel mai sincer, cel mai drag, cel mai bun prieten .

.