Oscar si Tanti Roz

Zilele trecute am citit  »Oscar si Tanti Roz » de Eric Emmanuel Schmith.Am citit fara oprire si am plans, am plans pentru ca fiecare dintre noi este un Oscar si nu prea multi avem o Tanti Roz care sa ne dezvaluie adevarul, sa apuce valul ce sta pe ochi si sa il arunce departe fara posibilitate de intoarcere.Cine e Oscar? Un copil bolnav de cancer, care stia ca va muri insa nimeni nu are curaj sa ii spuna adevarul, toti il compatimesc si il evita. Tanti Roz se arata puternica, matura si il transforma si pe Oscar intr-un om responsabil desi are 10 ani si mai are  12 zile pana la moartea sa.Se teme de necunoscut, se teme de moarte pentru ca nu a cunoscut viata, pentru ca nu a stiut ce inseamna iubirea parentala, intelegerea. Oscar ii trimite scrisori lui Dumnezeu la indemnul lui Tanti Roz si viata sa se schimba complet. Apare un Oscar puternic, matur, indragostit, responsabil, pregatit pentru viata (12 zile).Oscar traieste in fiecare zi cate 10 ani si astfel trece prin toate etapele vietii: adolescent agitat, adult nelinistit si obosit, batran filosofic.Cu naivitatea sa coplesitoare si emotionanta Oscar stabileste o legatura cu Dumnezeu, in care nu crede pana cand Tanti Roz nu ii povesteste despre el.Oscar se indragosteste de Peggy Blue, o colega de spital, si relatia lor se materializeaza insa odata recuperata Peggy pleaca si    Oscar nu o mai vede niciodata.Oscar invata sa iubeasca zorii, rasaritul, natura si minunile zilnice infaptuite de Dumnezeu. Moare fericit, insa Tanti Roz afirma in final : » nu voi mai fi niciodata Tanti Roz, am fost doar pentru Oscar ».

Cartea prezinta ultimele 12 zile din viata unui copil care il regaseste pe Dumnezeu, care invata sa se bucure de adevarata frumusete a vietii  fara sa ceara nimic pentru el, fara a dori vindecare. Se resemneaza complet .

Ce mi-a atras atentia? ca… fiecare dintre nou este un Oscar. Singura diferenta este ca el stia cand va veni sfarsitul , noi nu. Se poate intampla maine, azi  sau poate peste 10 ani sau 20 sau 30.Datorita faptului ca Oscar a trait cu intensitate 12 zile, a reusit sa traiasca cu adevarat, cum poate niciunul dintre noi nu traieste intr-o viata indelungata. Trebuie sa stim cum sa traim ca sa invatam sa murim. Sa nu ne mai comportam ca si cum am fi nemuritori. Nu uita! Viata este un imprumut, nu un dar!

Publicités

Interviu cu Dumnezeu.

Interviu cu Dumnezeu de Octavian Paler

– Ai vrea sa-mi iei un interviu, deci… zise Dumnezeu.
– Daca ai timp… i-am raspuns. Dumnezeu a zâmbit.
– Timpul meu este eternitatea… Ce întrebari ai vrea sa-mi pui?
– Ce te surprinde cel mai mult la oameni?
Dumnezeu mi-a raspuns:
– Faptul ca se plictisesc de copilarie, se grabesc sa
creasca…..iar apoi tânjesc iar sa fie copii; ca îsi pierd sanatatea pentru a face bani……iar apoi îsi pierd banii pentru a-si recapata sanatatea.Faptul ca se gândesc cu teama la viitor si uita prezentul iar astfel nu traiesc nici prezentul nici viitorul; ca traiesc ca si cum nu ar muri niciodata si mor ca si cum nu ar fi trait.

Dumnezeu mi-a luat mâna si am stat tacuti un timp.
Apoi am întrebat:
– Ca parinte, care ar fi câteva dintre lectiile de viata pe care ai
dori sa le învete copiii tai?
– Sa învete ca dureaza doar câteva secunde sa deschida rani profunde
în inima celor pe care îi iubesc…..si ca dureaza mai multi ani
pentru ca acestea sa se vindece; sa învete ca un om bogat nu este
acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai
putin; sa înv ete ca exista oameni care îi iubesc dar pur si simplu
înca nu stiu sa-si exprime sentimentele; sa învete ca doi oameni se
pot uita la acelasi lucru si ca pot sa-l vada în mod diferit; sa
învete ca nu este suficient sa-i ierte pe ceilalti si ca, de
asemenea, trebuie sa se ierte pe ei însisi.
– Multumesc pentru timpul acordat….am zis umil. Ar mai fi ceva ce
ai dori ca oamenii sa stie?
Dumnezeu m-a privit zâmbind si a spus:
– Doar faptul ca sunt aici, întotdeauna.

Tu, Nichita…

Un tanar sta fata in fata cu Nichita Stanescu .urmeaza un schimb de replici uimitoare si o surpriza.

Cand am stat prima data fata-n fata cu Nichita Stanescu (ma simteam de parca as fi stat la masa cu Eminescu sau cu Baudelaire) eram la restaurantul Uniunii Scriitorilor cu prietenul meu Traian T. Cosovei. Am fost atunci atat de intimidat de ochii albastri, foarte departati, ai lui Nichita, incat vreo jumatate de ora n-am putut scoate o vorba, lucru pe care el l-a luat drept o tacere ostila.
-Batrane, gata! mi-a spus pana la urmă. Ai dreptate, sunt cel mai prost poet din lume. Dar hai sa stam de vorba, totusi, si sa ciocnim un pahar ca doi prieteni.

-Dar dimpotriva, i-am raspuns, am tacut fiindca va respect prea mult…

-Haide, lasa-l pe va si pe dumneavoastra. Zi-mi tu, batrane!

-Iertati-mă, dar nu pot…

Atunci Nichita s-a uitat la mine mai atent.

-Asculta, tu eşti credincios?

-Da, bineînteles.

-Si te rogi cateodata lui Dumnezeu?

-Da, uneori.

-Si cum Ii spui lui Dumnezeu cand te rogi, Tu, Doamne, sau Dumneavoastra, Doamne?

-Tu, i-am raspuns zambind, pentru ca mi-am dat seama brusc ce vroia sa spuna.

-Si-atunci, daca lui Dumnezeu ii spui tu, mie de ce-mi zici dumneavoastra? Hai, batrane, zi-mi Nichita, si sa fim sanatosi…

De-atunci, in putinele momente in care ne-am mai vazut, m-am straduit sa-i spun pe nume: tu, Nichita.

PS: Tanarul se numea Mircea Cartarescu, actualmente peot, prozator, profesor universitar.

Paradoxul zilelor noastre

Paradoxul vremurilor noastre în istorie este ca avem:
cladiri mai mari, dar suflete mai mici;
autostrazi mai largi, dar minti mai înguste.
Cheltuim mai mult, dar avem mai putin;
cumparam mai mult, dar ne bucuram mai putin.
Avem case mai mari, dar familii mai mici,
Avem mai multe accesorii, dar mai putin timp;
avem mai multe functii, dar mai putina minte,
mai multe cunostinte, dar mai putina judecata;
mai multi experti si totusi mai multe probleme,
mai multa medicina, dar mai putina sanatate.
Bem prea mult, fumam prea mult,
Cheltuim prea nesabuit,
Râdem prea putin,
Conducem prea repede,
Ne enervam prea tare,
Ne culcam prea târziu, ne sculam prea obositi,
Citim prea putin, ne uitam prea mult la televizor si
ne rugam prea rar.
Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile.
Vorbim prea mult, iubim prea rar si urâm prea des.
Am învatat cum sa ne câstigam existenta, dar nu cum sa
ne facem o viata.
Am adaugat ani vietii si nu viata anilor.
Am ajuns pâna la luna si înapoi, dar avem probleme
când trebuie sa traversam strada sa facem cunostinta
cu un vecin.
Am cucerit spatiul cosmic, dar nu si pe cel interior.
Am facut lucruri mai mari, dar nu si mai bune.
Am curatat aerul, dar am poluat solul.
Am cucerit atomul, dar nu si prejudecatile noastre.
Scriem mai mult, dar învatam mai putin.
Planuim mai multe, dar realizam mai putine.
Am învatat sa ne grabim, dar nu si sa asteptam.
Am construit mai multe calculatoare: sa detina mai
multe informatii, sa produca mai multe copii ca
niciodata, dar comunicam din ce în ce mai
putin.
Acestea sunt vremurile în care avem doua venituri, dar
mai multe divorturi,
Case mai frumoase, dar camine destramate.
Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide,
corpuri supraponderale si pastile care îti induc orice
stare, de la bucurie, la liniste si la moarte.
Sunt niste vremuri în care sunt prea multe vitrine,
dar nimic în interior.
Vremuri în care tehnologia îti poate aduce aceasta
scrisoare si în care  poti decide
fie sa împartasesti acest punct de vedere,
fie sa stergi aceste randuri.
Aminteste-ti sa-ti petreci timp cu persoanele iubite,
Pentru ca nu vor fi lânga tine o eternitate.
Aminteste-ti sa spui o vorba buna copilului care te
veneraza, pentru ca acel copil va creste curând si va
pleca de lânga tine.
Aminteste-ti sa-l îmbratisezi cu dragoste pe cel de
lânga tine pentru ca aceasta este singura comoara pe
care o poti oferi cu inima si nu te costa nimic.
Aminteste-ti sa spui « TE IUBESC » partenerului si
persoanelor pe care le îndragesti, dar mai ales sa o
spui din inima.
O sarutare si o îmbratisare vor alina durerea atunci
când sunt sincere.
Aminteste-ti sa-i tii pe cei dragi de mâna si sa
pretuiesti acel moment pentru ca într-o zi acea
persoana nu va mai fi lânga tine.
ai.
timp sa împartasesti gândurile pretioase pe care le
Fa-ti timp sa iubesti, fa-ti timp sa vorbesti, fa-ti
timp sa împartasesti gândurile pretioase pe care le
ai.

Fa-ti timp….

 

 »Paradoxul zilelor noastre ‘ ( Bob Moorehead)

stare


Traiesc aici, dar ma simt ca sunt departe,
Din ce in ce mai singur si mai trist,
Nici nu mai stiu cat pot sa rezist,
Inchis într-un ziar si intr-o carte.

Ma-ncredinţez iluziei desarte
Ca ma salveaza regasirea-n Christ,
Dar, vai, ajung un fel de dublu-mixt,
Cu viata-n minus si cu plus de moarte.

Si, totusi, nu m-a ocolit norocul,
Desi mi-a fost întotdeauna greu,
Si-am transformat în foc destinul meu
Ca, azi, cenusa să rezume focul.

Si de-as cadea, aşa cum cere jocul,
Ca să devin o piesa de muzeu,
Eu tot ii mulţumesc lui Dumnezeu
C-a-ntarziat si-asa, prea mult, sorocul.

 

Viata, dublu mixt (Adrian Paunescu)

telegrama daliniana.

Fascinat fiind  de personalitatea lui Nicolae Ceausescu si manifestand o stranie admiratie pentru comunism Salvador Dali ii trimite  lui Nicolae Ceausescu o telegrama.

La o sedinta a Marii Adunari Nationale, Nicolae Ceausescu si-a facut aparitia purtand un sceptru, similar cu cele folosite de monarhi. Acest exces de putere  l-a determinat pe pictorul Salvador Dali*  sa-i trimita dictatorului, in aprilie 1974, o telegrama de “felicitare”.

Aflat la New York, Dali a citit despre isprava lui Ceausescu in ziarul francez „Le Monde”. Pictorul i-a scris dictatorului roman doar cateva randuri:

 »Apreciez profund actul dumneavoastră istoric de instituire a sceptrului prezidenţial. Al dumneavoastră respectuos, Salvador Dali”.

Cotidianul central al partidului a publicat telegrama.

*pictorul Salvador Dali ( genialul, divinul, excentricul Salvador Dali )