despina's

Toată lumea ştie că eu sunt Dali !

daespina — Mon, 09 Jan 2012 19:15:10 +0000

”De obicei scriitorii îşi scriu memoriile după ce au trăit , spre sfârşitul vieţii… Mie mi s-a părut mai inteligent să-mi scriu mai întâi memoriile, apoi să le trăiesc”, a scris Dali. La o citire mai atentă a blogului meu , aceasta pare mai degrabă un blog dalinian ( de la interviul acordat de Divinul ( care aş putea jura că s-a întâmplat, poate intr-un soi de reverie ) până la informaţii precise , culese de la cei care l-au cunoscut, termen generic şi abstract, cred că Dali nu se cunoastea nici el .) Eram intr-o zi caldă de vară, undeva prin iunie , atunci când nu puteam stinge canicula ce mă chinuia decât cu racoarea unor rafturi de cărţi, la biblioteca şcolii. Făcând o mică inspecţie şi căutând nişte cărţi sau aşteptând să fiu găsită de nişte cărţi am găsit-o . A căzut de pe un raft: Am luat-o cu grijă de jos ( sau cum spune Ana Blandiana De câte ori nu mi s-a întâmplat/ Să descopăr /Suflete goale în iarbă trăgând să moară. /Le luam cu grijă în palmă) şi am citit titlul. A, nu… mai întâi am văzut coperta, pe care domneau nişte mustăţi lungi, ce-i drept amuzante, dar dintr-o perspectivă extrem de spirituală. Apoi, am citit titlul : ”Jurnalui unui geniu” – Salvador Dali. Am răsfoit cartea şi am luat-o acasă. Am citit-o de mai mult de 150 de ori. Cred că am învăţat-o ! O purtam în geantă, la şcoală sau în excursii. A fost cea mai bună prietenă a mea pentru mai mult de un an . M-am despărţit suferind de ea, dar în curând o să ne întâlnim din nou şi o să ne cunoaştem pentru a ….151 oară !

P.S : Recomandare : ”Jurnalui unui geniu”- Salvador Dali.

Invitaţie la poezie.

daespina — Sun, 08 Jan 2012 20:00:13 +0000

Vă invit la poezie,poezie de Ileana Mălăncioiu ! Luaţi şi citiţi.

”Mă-nțelesesem bine cu călăul

execuția trebuia să aibă loc în zori

și fiindcă mergeam fără împotrivire

urma să fie aduse și flori.

Mai urma fără-ndoială să nu se știe

întrucât eram vinovată

fiindcă fusesem de acord să mor

înainte de a fi condamnată.

Ca să simt durerea cât mai puțin

își ascuțise toată ziua cuțitele

și le trecea prin foc în fața mea

ca atunci când înjunghia vitele.

Apoi, fiindcă nu putuse dormi

pentru orice fel de-ntâmplare

se pregătise să-mi țină tot el

o cuvântare.

În zori s-a apropiat tremurând tot

ținea în mâini buchetul pregătit

ia florile, mi-a spus, am uitat să aduc cuțitele

dar o să fie totuși ca și cum ai murit.” (Pact)

”Voi muri şi nu voi şti absolut nimic despre moartea mea,

Aşa cum despre naşterea mea nu ştiu absolut nimic,

Am deschis ochii am plâns şi am râs şi am plâns

Îi voi închide şi nu voi avea ce să zic.

Şi totuşi moartea nu este un lucru real,

Mai real decât naşterea, poate,

Simt sufletul ridicându-se-ncet ca pe-o culme

Peste golul în care va-ncepe să-noate.

Calcă pe trepte de aer tot mai rare,

E din ce în ce mai departe de trup,

Aud încheieturile scărilor cum trosnesc

Dar nu mă mai tem că se rup.

Cât se mai poate cădea din această vale

În care nimeni nu mai poate trăi altfel

Decât anume pentru trupul său

Şi nici măcar pentru el?” ( Acord final )

”Încă un om îşi duce crucea-n spate

Senin de parcă-ar duce-un sac la moară

Şi toţi îl urmărim cum intră-n cimitir

Şi nimeni nu se-nfioară

Că şi-a scris singur numele pe piatră

Şi că-şi va însemna cu ea pământul verde

Abia plătit de parcă i-ar fi teamă

Că altfel în curând l-ar putea pierde.

Deşi acesta pare-atât de sigur,

Încă un om senin de tot apucă

Spre locul lui ducând în spate crucea

Pe care toată viaţa a învăţat s-o ducă.” (Seninătate)

”Întreg oraşul era plin de morţi,

Ieşiseră pe strada principală

Aşa-mbrăcaţi în hainele de gală

Pe care cît eşti viu nu prea le porţi.

Treceau rîzînd şi nu-i puteam opri,

Păreau că nu mai înţeleg deloc

Că sînt prea mulţi şi nu mai este loc

Şi pentru cei care mai sîntem vii.

Ne-nfricoşa grozav fantasticul delir,

Dar stam şi ne uitam uimiţi, ca la paradă,

Căci fiecare-aveam pe cineva pe stradă

Şi n-am fi vrut să fie închis în cimitir.” ( Coşmar )

Sunt totul ?

daespina — Sun, 08 Jan 2012 19:38:42 +0000

Am ascultat poezia următoare undeva pe Tvr, recitată minunat . A fost dragoste la prima auzire, o poezie pe care ulterior am reţinut-o , pe care o recitesc mereu şi care mereu mi se pare alta. Câteva rânduri sunt ca o carte, nu poţi fi la fel atunci când o reciteşti, eşti altul , eşti schimbat. Citesc de cinci ori poezia, dar nu e o singură poezie, sunt cinci poezii diferite la fel cum şi eu sunt mereu alta, mereu alt cititor…

”Sunt totul dar nu sunt nici pe departe perfect

merg pe viață ca pe o bicicletă, cu spițele rupte, roțile ovalizate

cauciucurile desumflate

mulțumesc din suflet că tu accepți această viteză.

sunt cel mai frumos vers scos la împerechere

sunt alfa pentru trotuare, vrăbii, iubite, fandări,

mansarde, luni de mai și de iunie

sunt sensul despărțirilor duse, cu demnitate, până la capăt

ale iubitelor mele de ele însele

sunt șchiopătatul impresionant al dragostei

aruncatul zvâcnit în piscină a primelor biete cuvinte

clanțănitul dinților de când ne e frig

doamne, de când ne e frig.

îți mulțumesc că îți este frig și ție, chiar poate

mai frig decât mie.

sunt întoarcerea fără sens, la mine

această structură de metal și nituri

o biată dar eficientă mașinărie.

sunt pierderea minții agrafei de birou, a boldului, a capselor

care încearcă să facă ordine în amintiri

sunt cutia de chibrituri, care rezolvă tot.

tot care sunt eu, și îți mulțumesc că ai acceptat tacit

să fii nimic.

tu ești cel mai frumos nimic pe care l-am văzut vreodată,

care trimiți furtuna pe mări, cutremurele pe pământ,

de sticlă, de porțelan

ploaia pe câmpurile lungi și strâmbe

tu care mă faci un tot foarte rotund.

eu sunt totul

alcătuit din vorbe de nisip, din prăpastii, din cerneluri invizibile

tu ești perechea mea fantastică, te rog mai stai

nimicule puternic, superwoman, cat-woman, ioana d’arc

am nevoie de tine, de dragostea ta,

de asigurarea atât de prețioasă

că eu sunt totul. ” Bogdan O. Popescu

P. S: Puţine suflete mai citesc poezie , puţine suflete mai simt că intre ele şi cărţi apare o magie ce le leagă ca o frânghie pe care nu o poţi rupe nici atunci când termini poezia. Aici e secretul : fiecare poezie ne leagă de cuvinte. Am observat cititori blazaţi, ce se aruncă în romane ( mari sau mărunte) şi le termină cu dureri de cap. Nu că nu le-ar fi plăcut, reţin unele idei, dar sunt obosiţi şi plictisiţi. Nu păstrează nimic din carte, nu lasă nimic în ea. Mie îmi place să îmi las sufletul şi un semn de carte.

Perfume: The story of a murderer

daespina — Sun, 08 Jan 2012 11:28:20 +0000

Recomandare : Perfume: The story of a murderer

Jean-Baptiste Grenouille (Ben Whishaw) s-a născut în 1744 cu un har impresionant: mirosul . Simţul său hiperdezvoltat îl călăuzeşte pe toată durata vieţii sale . Acesta duce o viaţă mizerabilă până când se angajează ca ucenic la un maestru parfumier din Paris:Giuseppe Baldini (Dustin Hoffman). El reuşeşte să descopere diferite tehnici de prelucrare a parfumului şi porneşte intr-o căutare nebună a parfumului ideal. Atunci, începe să ucidă femei pentru a le fura mireasma.

Puteţi vedea trailer-ul aici.

Chitara lui F. Garcia Lorca

daespina — Sat, 07 Jan 2012 20:57:44 +0000

”Începe plânsul chitarei.

Se sparg cupele arborilor pline cu dimineata.

începe plânsul chitarei.

E inutil s-o faci sa taca.

Plânge monoton cum plânge apa, cum plânge vântul peste zapada.

E cu neputinta s-o faci sa taca.

Plânge lucrurile pierdute departe.

Nisipul din Sudul fierbinte

visând camelii albe.

Plânge sageata fara tinta amurgul fara zori

si prima pasare

moarta în ramuri.

O, chitara! Inima ranita de cele cinci sabii.” Federico Garcia Lorca

Mireille Mathieu

daespina — Sat, 07 Jan 2012 14:59:40 +0000

De parcă nu era suficient că limba franceză este atât de fluidă şi proaspătă ca o zi de primăvară cu flori albe, Mireille Mathieu cu vocea sa de cristal şlefuit până la perfecţiune o aduce intr-un punct apoteotic. Am făcut o selecţie ! Audiţie plăcută

1. Pardonne-moi ce caprice

2.Une femme amoureuse

3. Toi et moi

4. Mon Impossible Amour

5. Quand vient l’automne

6. Quand tu es loin

7. On ne vit pas sans se dire adieu

8. Ne Me Quitte Pas

9. Sous le ciel de Paris

10. Une histoire d’amour

”Călătoresc în ochii tăi ”

daespina — Fri, 06 Jan 2012 21:12:50 +0000

Să te iubesc

”Nu vreau decât să te iubesc

O furtună umple valea

Un peşte râul

Te-am făcut pe măsura singurătăţii mele

Lumea întreagă să ne ascundem

Zile şi nopţi să ne înţelegem

Să nu-ţi mai citesc în ochi

Decât ceea ce gândesc despre tine

Şi de-o lume care să-ţi semene

Şi zile şi nopţi rânduite de pleoapele tale.” Paul Eluard

Nimeni nu mă poate cunoaşte

”Nimeni nu mă poate cunoaşte mai bine ca tine.

Ochii tăi în care dormim Amândoi

Au făurit luminilor mele-omeneşti

O soartă mai bună decât nopţilor lunii.

Ochii tăi în care călătoresc

Au dat gesturilor făcute de drumuri

Un sens desprins de pământ.

În ochii tăi – cei ce ne-arată

Nesfârşita noastră singurătate

Nu mai sunt ce credeam că sunt.

Nimeni nu te poate cunoaşte

Mai bine ca mine.” Paul Eluard

„Singura mea ocupaţie a fost să urmăresc o fericire absolută la care credeam că pot ajunge cu ajutorul femeilor; nu există ceva mai iluzoriu.“

daespina — Fri, 06 Jan 2012 20:25:53 +0000

Când am citit primele pagini din ”’Climate” am zâmbit fericită dându-mi seama că îndeplineşte exact calităţile unei cărţi pe care o prefer, cu imperfecţiuni uşor de iubit şi posibilităţi de interpretare , condiţia intelectualului, căutarea iubirii absolute şi totuşi mi s-a părut familiară încă de la început. Mi-am dat seamă cu ce poveste se aseamănă : ”Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război.” Philippe Mercenat creste intr-o familie pentru care sentimentele nu au o importanţă majoră, oameni reci , chiar nepăsători pentru care viaţa lăuntrică era un subiect ce există doar în cărţi. In aceste condiţii, Philippe se îndrăgosteşte irevocabil de Odile , pe care o consideră femeia- zeiţă, alături de care găseşte iubirea absolută , pentru care este hotărât să renunţe la tot ce reprezentase lumea sa până atunci, însă Odile, după ce se căsătoreşte cu el, îşi manifestă agresiv spiritul liber şi necondiţionat . Devine capricioasă, îl minte dar nu disimulează, îl anunţă atunci când spune o minciune cu privire la ce a făcut sau la persoanele pe care le-a intalnit. Condiţia de intelectual a lui Philippe îl transformă pe acesta intr-un prizonier al propriului suflet. Deşi bănuieşte că Odile îl înşală, îşi refuză adevărul şi pe măsură ce îndoiala îi devine un duşman aprig, iubirea nebună şi voluptuoasă pentru Odile creşte atingând cote monumentale. Toată lumea sa se reducea la ea, o tânără nu foarte inteligenta, dar cu un simţ estetic uşor de remarcat, o amazoană , aşa cum o numeşte Philippe.“Alunecă uşor şi tiptil pe lângă viaţă, mai curând ca un duh decât ca o femeie.” Cartea are două părţi, iar în a doua parte Philippe se transformă , jucând un rol frivol şi nedemn, se transformă în …Odile . ”Climate” este o carte minunată , o poveste de dragoste amplă, profundă, în care personajele devin slujitori ai unei iubiri ce le anulează simţurile şi merg orbeşte prin viaţă ghidaţi intr-un întuneric gros de semnale slabe.

Poemul VI

daespina — Thu, 05 Jan 2012 19:17:58 +0000

Poemul VI

”Mi te amintesc aşa cum erai astă toamnă.

Erai pălăria cenuşie şi inima liniştită.

În ochii tăi flăcările apusului purtau o luptă.

Şi frunzele cădeau în bălţile din sufletul tău.

Întinzându-mi braţele ca o plantă căţărătoare,

frunzele îţi împânzeau vocea, calmă şi împăcată.

Artificii de veneraţie în care setea-mi ardea.

Zambilă dulce şi albastră răsucită pe sufletul meu.

Îţi simt privirea călătorind, şi toamna se îndepărtează:

pălărie cenuşie, cântec de pasăre, inimă-cămin

către care dorurile-mi adânci au migrat

şi săruturile mele s-au răsturnat, fericite ca jarul.

Cer dintr-o corabie. Lot din întinsuri:

amintirea ta se-ncheagă în lumină, în fum, în ape liniştite!

Dincolo de ochii tăi, în depărtare, serile ardeau.

Frunze uscate de toamnă se învârteau în sufletul tău. ” Pablo Neruda

”În adâncul nostru este ceva care n-are nume, acest ceva suntem.”

daespina — Thu, 05 Jan 2012 18:57:25 +0000

Trecut, prezent, viitor

”Am fost. Dar ce am fost nu se mai vede:

o pulbere mi-acoperă obrazul

cu mii de straturi, peste zeci de chipuri

ce-ascunse timpul şi-ngropă talazul.

Mai sunt. Dar ce mai sunt nu-i lucru mare:

o broască ce-a fugit din broscărie

şi înţelege, tot săltând spre zare,

că nu-i chiar moartă, însă nici chiar vie.

Rămân doar întrebări şi vagi speranţe:

cam în ce chip m-oi aşeza-n final?

orăcăind oraculare stanţe?

sau revenind în iazul ancestral?” Jose Saramago