Invitaţie la poezie.

by daespina

Vă invit la poezie,poezie de Ileana Mălăncioiu ! Luaţi şi citiţi.
”Mă-nțelesesem bine cu călăul
execuția trebuia să aibă loc în zori
și fiindcă mergeam fără împotrivire
urma să fie aduse și flori.
Mai urma fără-ndoială să nu se știe
întrucât eram vinovată
fiindcă fusesem de acord să mor
înainte de a fi condamnată.
Ca să simt durerea cât mai puțin
își ascuțise toată ziua cuțitele
și le trecea prin foc în fața mea
ca atunci când înjunghia vitele.
Apoi, fiindcă nu putuse dormi
pentru orice fel de-ntâmplare
se pregătise să-mi țină tot el
o cuvântare.
În zori s-a apropiat tremurând tot
ținea în mâini buchetul pregătit
ia florile, mi-a spus, am uitat să aduc cuțitele
dar o să fie totuși ca și cum ai murit.” (Pact)
 
 ”Voi muri şi nu voi şti absolut nimic despre moartea mea,
Aşa cum despre naşterea mea nu ştiu absolut nimic,
Am deschis ochii am plâns şi am râs şi am plâns
Îi voi închide şi nu voi avea ce să zic.

 Şi totuşi moartea nu este un lucru real,

Mai real decât naşterea, poate,
Simt sufletul ridicându-se-ncet ca pe-o culme
Peste golul în care va-ncepe să-noate.

 Calcă pe trepte de aer tot mai rare,

E din ce în ce mai departe de trup,
Aud încheieturile scărilor cum trosnesc
Dar nu mă mai tem că se rup.

 Cât se mai poate cădea din această vale

În care nimeni nu mai poate trăi altfel
Decât anume pentru trupul său
Şi nici măcar pentru el?” ( Acord final )

 

”Încă un om îşi duce crucea-n spate
Senin de parcă-ar duce-un sac la moară
Şi toţi îl urmărim cum intră-n cimitir
Şi nimeni nu se-nfioară

 Că şi-a scris singur numele pe piatră

Şi că-şi va însemna cu ea pământul verde
Abia plătit de parcă i-ar fi teamă
Că altfel în curând l-ar putea pierde.

 Deşi acesta pare-atât de sigur,

Încă un om senin de tot apucă
Spre locul lui ducând în spate crucea
Pe care toată viaţa a învăţat s-o ducă.”  (Seninătate)

 

”Întreg oraşul era plin de morţi,
Ieşiseră pe strada principală
Aşa-mbrăcaţi în hainele de gală
Pe care cît eşti viu nu prea le porţi.

 Treceau rîzînd şi nu-i puteam opri,

Păreau că nu mai înţeleg deloc
Că sînt prea mulţi şi nu mai este loc
Şi pentru cei care mai sîntem vii.

 Ne-nfricoşa grozav fantasticul delir,

Dar stam şi ne uitam uimiţi, ca la paradă,
Căci fiecare-aveam pe cineva pe stradă
Şi n-am fi vrut să fie închis în cimitir.”   ( Coşmar )