Invitaţie la poezie.

Vă invit la poezie,poezie de Ileana Mălăncioiu ! Luaţi şi citiţi.

”Mă-nțelesesem bine cu călăul

execuția trebuia să aibă loc în zori

și fiindcă mergeam fără împotrivire

urma să fie aduse și flori.

Mai urma fără-ndoială să nu se știe

întrucât eram vinovată

fiindcă fusesem de acord să mor

înainte de a fi condamnată.

Ca să simt durerea cât mai puțin

își ascuțise toată ziua cuțitele

și le trecea prin foc în fața mea

ca atunci când înjunghia vitele.

Apoi, fiindcă nu putuse dormi

pentru orice fel de-ntâmplare

se pregătise să-mi țină tot el

o cuvântare.

În zori s-a apropiat tremurând tot

ținea în mâini buchetul pregătit

ia florile, mi-a spus, am uitat să aduc cuțitele

dar o să fie totuși ca și cum ai murit.” (Pact)

 

 ”Voi muri şi nu voi şti absolut nimic despre moartea mea,

Aşa cum despre naşterea mea nu ştiu absolut nimic,

Am deschis ochii am plâns şi am râs şi am plâns

Îi voi închide şi nu voi avea ce să zic.

 Şi totuşi moartea nu este un lucru real,

Mai real decât naşterea, poate,

Simt sufletul ridicându-se-ncet ca pe-o culme

Peste golul în care va-ncepe să-noate.

 Calcă pe trepte de aer tot mai rare,

E din ce în ce mai departe de trup,

Aud încheieturile scărilor cum trosnesc

Dar nu mă mai tem că se rup.

 Cât se mai poate cădea din această vale

În care nimeni nu mai poate trăi altfel

Decât anume pentru trupul său

Şi nici măcar pentru el?” ( Acord final )

 

”Încă un om îşi duce crucea-n spate

Senin de parcă-ar duce-un sac la moară

Şi toţi îl urmărim cum intră-n cimitir

Şi nimeni nu se-nfioară

 Că şi-a scris singur numele pe piatră

Şi că-şi va însemna cu ea pământul verde

Abia plătit de parcă i-ar fi teamă

Că altfel în curând l-ar putea pierde.

 Deşi acesta pare-atât de sigur,

Încă un om senin de tot apucă

Spre locul lui ducând în spate crucea

Pe care toată viaţa a învăţat s-o ducă.”  (Seninătate)

 

”Întreg oraşul era plin de morţi,

Ieşiseră pe strada principală

Aşa-mbrăcaţi în hainele de gală

Pe care cît eşti viu nu prea le porţi.

 Treceau rîzînd şi nu-i puteam opri,

Păreau că nu mai înţeleg deloc

Că sînt prea mulţi şi nu mai este loc

Şi pentru cei care mai sîntem vii.

 Ne-nfricoşa grozav fantasticul delir,

Dar stam şi ne uitam uimiţi, ca la paradă,

Căci fiecare-aveam pe cineva pe stradă

Şi n-am fi vrut să fie închis în cimitir.”   ( Coşmar )

Sunt totul ?

Am ascultat poezia următoare undeva pe Tvr, recitată minunat . A fost dragoste la prima auzire, o poezie pe care ulterior am reţinut-o , pe care o recitesc mereu şi care mereu mi se pare alta. Câteva rânduri sunt ca o carte, nu poţi fi la fel atunci când o reciteşti, eşti altul , eşti schimbat. Citesc de cinci ori poezia, dar nu e o singură poezie, sunt cinci poezii diferite la fel cum şi eu sunt mereu alta, mereu alt cititor…

”Sunt totul dar nu sunt nici pe departe perfect

merg pe viață ca pe o bicicletă, cu spițele rupte, roțile ovalizate

cauciucurile desumflate

mulțumesc din suflet că tu accepți această viteză.

sunt cel mai frumos vers scos la împerechere

sunt alfa pentru trotuare, vrăbii, iubite, fandări,

mansarde, luni de mai și de iunie

sunt sensul despărțirilor duse, cu demnitate, până la capăt

ale iubitelor mele de ele însele

sunt șchiopătatul impresionant al dragostei

aruncatul zvâcnit în piscină a primelor biete cuvinte

clanțănitul dinților de când ne e frig

doamne, de când ne e frig.

îți mulțumesc că îți este frig și ție, chiar poate

mai frig decât mie.

sunt întoarcerea fără sens, la mine

această structură de metal și nituri

o biată dar eficientă mașinărie.

sunt pierderea minții agrafei de birou, a boldului, a capselor

care încearcă să facă ordine în amintiri

sunt cutia de chibrituri, care rezolvă tot.

tot care sunt eu, și îți mulțumesc că ai acceptat tacit

să fii nimic.

tu ești cel mai frumos nimic pe care l-am văzut vreodată,

care trimiți furtuna pe mări, cutremurele pe pământ,

de sticlă, de porțelan

ploaia pe câmpurile lungi și strâmbe

tu care mă faci un tot foarte rotund.

eu sunt totul

alcătuit din vorbe de nisip, din prăpastii, din cerneluri invizibile

tu ești perechea mea fantastică, te rog mai stai

nimicule puternic, superwoman, cat-woman, ioana d’arc

am nevoie de tine, de dragostea ta,

de asigurarea atât de prețioasă

că eu sunt totul. ” Bogdan O. Popescu

 

P. S: Puţine suflete mai citesc poezie , puţine suflete mai simt că intre ele şi cărţi apare o magie ce le leagă ca o frânghie pe care nu o poţi rupe nici atunci când termini poezia. Aici e secretul : fiecare poezie ne leagă de cuvinte. Am observat cititori blazaţi, ce se aruncă în romane ( mari sau mărunte) şi le termină cu dureri de cap. Nu că nu le-ar fi plăcut, reţin unele idei, dar sunt obosiţi şi plictisiţi. Nu păstrează nimic din carte, nu lasă nimic în ea. Mie îmi place să îmi las sufletul şi un semn de carte.

Perfume: The story of a murderer

 Recomandare : Perfume: The story of a murderer

Jean-Baptiste Grenouille (Ben Whishaw) s-a născut în 1744 cu un har impresionant: mirosul . Simţul său hiperdezvoltat îl călăuzeşte pe toată durata vieţii sale . Acesta duce o viaţă mizerabilă până când se angajează ca ucenic la un maestru parfumier din Paris:Giuseppe Baldini (Dustin Hoffman). El reuşeşte să descopere diferite tehnici de prelucrare a parfumului şi porneşte intr-o căutare nebună a parfumului ideal. Atunci, începe să ucidă femei pentru a le fura mireasma.

Puteţi vedea trailer-ul aici.